Vestirea prin clopot

Un dangăt într-o dungă

prin lume se aude,

Răstălmăcind chemarea

spre ziua de apoi,

Răspunsul şi-ntrebarea

sunt adevăruri crude,

Când totul se împarte,

fără de semn, la doi.

O taină-a-ndepărtării

cuprinde omenirea,

Iar apele-ncep astăzi

să curgă înapoi,

Dispare forma-n urmă

fără-a-şi găsi menirea,

Apocalipsa vine,

în primul rând, din noi.

Un dangăt se aude

şi-i mai mereu aproape,

Chemând spre începuturi

un sens primordial,

În absolutul clipei

cad stelele în ape,

Iar focul risipeşte

şi cel din urmă val.

Esenţa existenţei

începe să devină

Un fel de regăsire

a clipei de apoi,

Doar ochii pot să simtă

când va veni să vină

Apocalipsa care,

e-n primul rând, în noi.

Iar clopotul dă veste

că totul e-n schimbare,

Că focul se aprinde

deşi cad încă ploi,

Că timpul se grăbeşte

şi nici un sens nu are,

Că împărţirea încă

se face doar la doi.