Singurătatea, iar

Abia acum încep să am putere,
Singurătatea iarăşi m-a ucis,
Când foc am dat, în noapte, la tăcere,
Iubindu-te, mai rău m-am contrazis.

Urmându-ne condiţia abstractă,
Ni s-au ivit în cale teoreme,
Şi când simţeam că timpul se contractă
Ne-am istovit trezindu-ne devreme.

În infinitul şoaptelor de ură,
O răstignire foc la ochi ne-a dat,
Cum haosul nu are o măsură,
Iubindu-ne, în taină ne-am uitat.

Iar mâna rece de atâta grabă
A plămădit un trandafir de sânge,
Şi toate câte-au fost mereu se-ntreabă
De ce hotarul sufletului plânge?

În ochii mei priveşte ce-o să fie,
Ca un stindard, o stea te vei ivi,
Tu-mi eşti mereu eterna veşnicie
Şi singura pe care-o pot iubi.

Cu ultima-mi rămasă izbucnire
O flacără de curcubeu voi stinge
Şi roua-n trecere va da de ştire
Zăpezilor ce peste noi vor ninge.

Rugă de Decembrie

Prea Sfântă Fecioară,

Încă nu am pace, o s-o am curând,
Dă-mi putere-n suflet, dă-mi lumina-n gând;
Nu-mi mai este frică, simt că pot trăi,
Ştiu ca eşti cu mine orişiunde-aş fi!

Pot privi la soare, ochii mi-i ridic,
Nu mai simt durerea, nu mai simt nimic,
Am greşit cum alţii mie mi-au greşit,
Am trecut prin boală, nu m-ai părăsit.

Prea Sfântă Fecioară,

Va veni şi clipa când ne vei uni,
Ani de împlinire ne vei dărui,
Te-am păstrat în suflet, dar n-am vrut să spun,
Ruga mea-i spre tine: Fă-mă tot mai bun!

Dă-mi ce-mi dai prin muncă să ajut şi eu
Pe acei ce soarta i-a bătut mereu,
Eu nu vreau palate, nici să stăpânesc,
Mi-e de-ajuns credinţa că pot să iubesc!

Ce limbă vorbeau dacii?

(text inspirat)

Ce limbă vorbeau dacii? De ce nu se mai ştie?...
Pe atunci n-aveau săracii creioane şi hârtie!
Iar vorbele nescrise, precum se ştie... zboară,
Argumentând o teză, în sine, prea uşoară.

Lingviştii scocotiră, cu mare luare-aminte,
Şi în final găsiră cam... şapte... opt cuvinte
Ce par a face parte din limba veche, tracă...
Deşi asta se spune... pe mine nu mă-mpacă.
Mereu am o-ntrebare: Cum oare e posibil,
Cu câteva cuvinte, să fii inteligibil?...
Şi cum să te cunoască cei ce vorbesc de tine?
De nu te-ar înţelege, te-ar mai vorbi de bine?

Istoria nescrisă nu este-ntâmplătoare,
Simbolul trac la Roma de la-nceput apare,
Pe Romulus şi Remus lupoaica i-a crescut;
Din ei, legenda spune, romanii s-au născut!
Pe daci îi ocupară urmaşii lor romani...
Şi i-a-nvăţat latina aşa, în câţiva ani?
Iar dacii învăţat-au latina prea uşor...
Pe nimeni nu mai miră... Şi toţi zic: "Bravo lor!"

Că un popor îşi pierde treptat din obiceiuri,
Că îşi mai schimbă portul… ar fi, cumva, temeiuri...
Dar că uitat-au limba, vocabularu-ntreg,
E greu să se admită… eu nu pot să-nţeleg!
Ardealu-a stat sub Unguri atâţia ani... o mie,
Chiar asupriţi, Românii, aşa precum se ştie,
Nu şi-au uitat nici graiul, nici obiceiul, portul,
Cum de-n a zecea parte uitat-au Dacii totul?

Când sub Traian, Romanii, i-au biruit pe Daci,
La Sarmisegetuza n-a trebuit tălmaci!
Afirm, şi nu am frică, ceva ce totul schimbă:
Şi Dacii şi Romanii vorbeau aceeaşi limbă!
Acesta-i adevărul? Cum poate fi posibil
Când Roma ajunsese Imperiu invincibil?
Poveştile sunt multe, dar faptu-i dovedit,
Istoria aduce dovezi de neclintit.

'Naintea erei noastre, când nu-i nimic precis
La Nord şi Sud de Istru, cum Herodot a scris,
Trăiau, ducându-şi viaţa,pe plaiuri Carpatine
Şi cultivau pământul, vânau, creşteau albine,
Vorbeau aceeaşi limbă, dar altfel se numeau,
Ilirii, Sciţii, Geţii sau Dacii… Traci erau.
Uniţi sub Burebista şi-apoi sub Decebal
Ei stăvileau barbarii, veniţi val după val...

Cu secole-nainte când nu erau regat,
O parte dintre-aceştia spre Vest au emigrat
De-a lungul Europei, pe-alocuri s-au oprit
Şi-aproape în tot Sudul, treptat s-au stabilit.
Şi astfel se explică de ce limba latină
Au înţeles-o Dacii… Nu le era străină!
Deci nu cu Roma-ncepe acest măreţ trecut
Ci mult mai înainte, când lumea s-a făcut!

Şi-aşa se înţelege de ce cu-nverşunare,
Cei fără de trecuturi, lovesc la întâmplare,
Aici suntem de veacuri un neam fără de moarte,
Şi tot aici rămânem şi mergem mai departe.

Visul de a fi acasă

Doamne, cât de mult poate-nsemna
Să te simţi o clipă că exişti,
Chiar şi dacă plângi în casa ta,
Chiar dacă şi ochii îţi sunt trişti.

Când poţi pune capul pe o pernă
Şi visezi că totul e frumos,
Poţi simţi o linişte eternă
Chiar şi-atunci când toate-ţi ies pe dos.

Cât de multe pot să ţi se-ntâmple,
Cauţi drumul de întors mereu,
Şi când alb începi să fii la tâmple
Doar acasă simţi că nu ţi-i greu.

Când poţi sta cu cineva la masă
Şi o vorbă îi mai poţi rosti,
Când te-aşteaptă cineva acasă,
Tot mai ştii pe mâine-a rândui.

Orişice ţi s-ar ivi în cale,
Chiar şi-atunci când toţi te văd înfrânt,
Poţi să te întorci mergând agale,
Ştii că mergi acasă nu-n mormânt.

Când privirea poate să cuprindă
Pe cei dragi, pe cei ce îi iubeşti,
Când copiii mâna vor să-ţi prindă,
Simţi că eşti acasă, că trăieşti.

Iar când paşii ce pot fi urmare,
Seara, te adună într-un loc,
Clipele se ştiu continuare,
Încălzindu-ţi visul de noroc.

Cu adevăr prin rânduri

Fărâmă cu fărâmă,

din şoaptă până-n gânduri,

Adun o împlinire

şi formă-i dau în rânduri,

Bătătorind o cale

spre pragul ce ne cheamă,

Iubesc înariparea,

uitând de orice teamă.

Odată şi-ncă-odată,

pun pasul peste pas,

Lăsând să se-nţeleagă

că uneori n-am glas...

Eterna împlinire

îmi poate fi-nţeleasă:

Iubesc, iubind, iubire...

iubirea mă apasă...

Între contraste

Eu chiar nu cer nicicui să înţeleagă
Ceea ce este astăzi viaţa mea,
Când umbra existenţei mi se neagă
Şi-s deranjant când spun că voi putea.

Că fiecare urcă o Golgotă
Chiar ştiu şi eu... şi nu pot contesta,
Dar azi la cartea vieţii-s doar o notă
Cu toate că-n cuprinsuri mai pot sta.

De la răspunsuri până la-ntrebare
Reduc întregul la o umbră fadă,
Şi vreau să redevin un oarecare,
Să mă mai bat cu bulgări de zăpadă.

Să simt cum ploaia mă întinereşte
Când frunzele au forme sângerânde,
Sau când, prin noapte,vântul îmi şopteşte
Că vine vremea marilor izbânde.

Căderea-n gol o simt şi nu-mi dă pace,
Aşa cum simt că timpul se grăbeşte,
E iarnă iar, chiar daca nu îmi place,
Deşi simt iarna cum mă-ntinereşte.

Joc pe trambulină

Eu sunt un om ce nu îşi află locul,
Nici raiul şi nici iadul nu mi-i bun,
Şi totuşi, ştiu că-mi voi găsi norocul
Chiar dacă din cenuşă mă adun.

Am învăţat să simt când arde focul
Şi să-l aprind când valurile-s mari,
Dar morţii n-am să-i fac vreodată jocul
Şi nu mă-nchin stăpânilor avari.

Deşi la îndemână îmi e trocul
Prin care să am nume de-mprumut,
Prefer întotdeauna să simt şocul
Ca trambulina către absolut.

Cât nimeni, nici chiar eu, nu îmi ştiu locul
Eu caut drumul ce mi-l ştiu sortit,
Că-mi stă-mpreună drumul şi norocul
Dându-mi contur de sens redefinit.

Cu ochi de gheaţă pot aprinde focul
Ce nu mai poate fi de alţii stins,
Şi nu mă tem că fac altora jocul,
Învinşi sunt ei, eu sunt de neînvins.