Hotar prin calendar

De te-aş găsi... Dar cum să te găsesc?
Tu nici nu ştii că asta îmi doresc...
În zori de zi... spre ceruri să urcăm
Şi drumul vieţii iarăşi să-l urmăm!

Să ne găsim oricât de noapte-ar fi,
Să ne găsim dorind a ne iubi,
Pornind prin vis, clădind un adevăr,
Iar eu să-ţi mângâi firele de păr!

Şi dacă toate fi-vor... şi vor fi...
Privi-vom amândoi spre zori de zi
Şi vom plăti acel tribut mereu,
Mereu în zori de zi doar tu şi eu!

Tributul către timpul viitor
Când toate amintire iar se vor,
Din fapt comun să facem alt hotar
Spre anii ce vor trece-n calendar!

Ce va mai fi, doar nouă ne e dat...
Zorii de zi mereu dau rod bogat,
Şi tot te caut... stiu... te voi găsi...
Să pot mereu pe tine-a te iubi!

Întrebări târzii

N-am să înţeleg, nu..., niciodată
Ce poruncă mare ai primit
De-ai plecat aşa, în grabă, tată,
De-ai plecat şi nu te-ai odihnit.

Parcă ieri, duminica trecută
Te gândeai ce astăzi o să faci,
Ai plecat lăsând speranţa mută
Iar acum nu îmi vorbeşti... doar taci...

Ai fost ca un om... cu părţi mai bune,
Poate uneori făcut-ai rău,
Ai plecat şi ai uitat a-mi spune
Cine-s eu? Nu-s eu copilul tău?

Nedreptatea veţii, câteodată,
Te-a marcat în felul ei, suprem...
Ai plecat în grabă mare, tată,
Însă parcă azi nu mă mai tem.

Drumul reîncepe spre-mplinire
Coborât-am mult, am de urcat,
Toamna-mi va rămâne-n amintire,
Toamna-n care grabnic ai plecat.

N-ai lăsat prea multe-n astă lume,
Azi nici umbra nu o mai găsesc,
Eu încerc să fac un rost şi-un nume,
Fiind un om ce viaţa o trăiesc.

Nu voi înţelege niciodată
Cine-a vrut aşa să fie dat?
Nici de ce, în mare grabă, tată,
Către altă lume ai plecat?

Dar te iert de toate, ăsta-s eu,
Tot de asta-l rog pe Dumnezeu.

Rugăciune de totdeauna

Simt un semn al clipei viitoare
Şi un hotar mereu fără contur,
Pot ridica privirea către soare
Şi, fără teamă, am curaj să jur.

Mă las de-acum luminii Tale sfinte
Şi mă încred în tot ceea ce-mi dai,
Acum, că ştiu că drumul mi-e-nainte,
Vreau viaţa, pentru-ai mei, să fie Rai.

Mi-ai dat puterea să răzbesc prin toate
Şi ochi să văd al faptelor trecut...
Părinte Sfânt ştiu că acum se poate
Să am al vieţii drum neabătut.

Mi-ai dat în viaţă, într-un prag de vară,
Îndemn să pot să fiu nemuritor,
Un înger într-un suflet de fecioară,
Mereu frumos, mereu izbăvitor.

Şi pentru toate, parcă-ai dat o lege,
Să-mi fie cerul luminos mereu,
Ca nemurirea să o pot culege,
Ţinând în braţe un copil al meu.

Părinte, ţi-am greşit, de poţi mă iartă,
Vreau iar să fiu ce ştiu că am mai fost,
Să nu mai fiu mereu doar pus pe ceartă,
Să pot să fac, pentru ai mei, un rost.

Am iar puterea de a-ntoarce soarta,
Şi a urca mereu, mereu, mai sus,
Să nu mai simt că-mi e închisă poarta,
Purtând în suflet jertfa lui Iisus.

Sunt fiu al tău şi nu mă pierd de tine,
Sus, pe Golgota, crucea mi-o tot duc,
Fă, Doamne, o minune pentru mine,
Îmi e prea greu... Sunt singur ca un cuc.

Cere-mi ce vrei, chiar viaţa mea apoi...
Dar, Doamne, dă-mi destinul înapoi!

Prin cine, pe cine?

Pe unde aş putea să te găsesc
Să dăm o raită-n ceruri amândoi,
Să-ţi simt privirea şi să te privesc
Şi lumea să înceapă de la noi?

Prin cine, despre tine, să pot şti
Pe unde ziua paşii-ţi rătăceşti,
Să te găsesc, să poţi, şoptit, rosti
Ceea ce-ţi sunt şi ceea ce îmi eşti.

Pe cine să întreb unde vei fi
Când ziua îşi trimite primul semn,
Speranţei să-i putem redărui
Îndemnul adevărului solemn?

Prin cine, către lume, pot vorbi
Ca toţi să ştie ceea ce se ştie,
Că tu îmi eşti puterea de-a răzbi
Prin tot ce viaţa mea a fost să fie?

Joc sumar

Se bate pasul, îndrăcit, pe loc,
Şi cad în gol concluzii imperfecte,
E vremea de a trece şi prin foc,
E vremea confruntărilor directe.

Se-ntoarce roata şi se rupe-n trei,
Şi dintr-odată toate se întâmplă,
Când alţii nu mai ştiu câţi ani au ei,
Eu le arăt cu degetul la tâmplă.

Bolborosind, mereu neînţeles,
Se vor strivi de umbra din fereastră,
Vor şti că-n scrise eu îţi sunt ales
Şi nimeni n-are loc în viaţa noastră.

Cum totul redevine la normal
Şi drumul redevine semnatură,
Noi doi vom fi din nou un ideal,
Ei un exemplu de absurd şi ură.

Poveste despre noapte

Când cerul nopţii vrea să îmi arate
Un loc în care timpul să-l ascund,
Întrezăresc că pot zidi palate
Chiar dacă în abis mă tot afund.

Şi pot rosti cuvintele pe faţă
Privind în ochii zorilor de zi
Că, orişicum, noi mâine dimineaţă
Pe drumul vieţii iarăşi vom porni.

A fost atâta pierdere de vreme,
Prin labirinte parcă-am rătăcit,
Ieşirile ne-au tot creat probleme,
De clanţa porţii, totuşi ne-am rănit.

Şi, dacă timpul ca maşinărie
Îmi mai răpeşte-n taină câte-un gând,
Aş vrea să ştiu, în noapte, de ce mie,
Mi se arată fluturii plângând?

Însemn de gară

Ce sunt eu?... O biată gară tristă
Unde trenuri nu se mai opresc,
Gara ce-au uitat-o că există
Chiar şi cei ce-n treacăt o zăresc.

Zi de zi, la orişicare oră
Impiegatul e mereu la post,
Aşteptând mereu, acum ignoră
Că în schema vieţii e un “fost”.

Dinspre vest nu se mai văd mărfare,
De la est nimic nu-i anunţat,
Orele se pierd într-o-ntrebare,
Ca şi cum nimic nu s-a-ntâmplat.

Dinspre nord se simte vântul rece,
Şi e întuneric înspre sud,
Trenuri nu mai trec, dar timpul trece,
Paşii pe peron nu se aud.

Linia ferată-i ruginită,
Până şi macazul s-a blocat,
Gara-i doar o casă părăsită
Unde toate doar “s-au întâmplat”.

Impiegatul însă e prezent
Aşteptând mereu un tren absent.