Istoriile sunt scrise numai de învingători, şi se vor a fi adevăruri incontestabile. Realitatea, ca adevăr suprem, rămâne doar în conştiinţa celor învinşi, fără a se sărăci de amănunte...
Pe deasupra celor ce ne sunt date a fi cunoscute, devenim şi rămânem în timp un depozit de informaţii concrete, exacte sau doar senzoriale. Apăsând mereu pe umerii conştiinţei, toate acestea, fac din depozitarul lor ceea ce se întâmplă, în realitatea concretă, omului, dacă pe umeri i se pun din ce în ce mai multe greutăţi.
Concret şi corect, mereu se pun întrebările: cât de mult se poate încărca acest depozit? Cât de mare este acest depozit? Ce-l poate face să cedeze?
Senzaţiile şi trăirile sunt percepute tocmai din postura învingătorului sau învinsului, iar cele ce rămân poartă amprenta realităţii relative transmise de cel ce ocupă podiumul învingătorului. Consistenţa neîmplinirii ţelului, dar existenţa coroanei de lauri face ca istoria să păstreze pentru posteritate numai cele ce sunt dorite a fi cunoscute de laureate. Deşi concludente în primă instanţă, aduse în lumina logicii, trecute prin moara timpului, adevărurile se vor întotdeauna aflate. Şi, cu toate că uneori i se pune căluşul în gură, senzorialul începe să perceapă şi povestea lacrimilor ce nu se pot şterge, chiar dacă urmele învingătorilor sunt dispărute... Căci, aşa cum am scris şi la început, istoriile sunt scrise totdeauna de învingători, doar lacrimile sunt ale învinşilor!
De cele mai multe ori neîmpăcată, firea umană cotrobăie prin cotloane pentru a se asigura că totul are verticalitatea necesară. Căutând coloanele ce urcă spre cer, adeseori, în cercetările lui, omul se trezeşte împiedicându-se de ceea ce e trântit de timp la orizontala firească a realităţii sau, şi mai mult, aproape îngropat înspre eterna uitare. Şi, tot la fel de întrebător, cel ce încearcă a se pune în pielea celui ce a purtat laurii victoriei, nu-şi poate explica nici motivele şi nici motivaţiile pierderii bruşte a înălţimii şi verticalităţii faptelor glorioase ce au ridicat, cândva, pe piedestal, un învingător. Iar, ca jocul sorţii să fie complet şi fără posibilitate de recurs, istoria învingătorilor cade pe post de piedestal al adevăratei poveşti, povestea învinşilor, regăsită şi adusă, contradictoriu, la rang de istorie.
Dilematică, mereu controversată, dar mereu dorită, eternitatea dă prilejul manifestării firii la fel de controversate a omului, nu doar prin prisma senzaţiilor şi simţurilor reale, palpabile, ci şi prin cele nevăzute şi, de multe ori, neînţelese. Căci de prea multe ori, orbii au ochii, surzii aud şi muţii vorbesc. Greu de acceptat ideea că Toma Necredinciosul poate să rescrie istoria cu toate că, nu o singură dată, buturuga mică a răsturnat carul mare...
Din necuprinsul gândurilor, realul încearcă a se concretiza chiar din fărâmele transmise prin opere lirice sau transformate în legendare personaje, mistificate până la limita care dă dreptul de a se învrednici, cel ce doreşte, întru aflarea adevărului. Personaje ale istoriei Pământului au fost duse peste timp doar prin aureolarea basmelor cu iz fantastic sau a legendelor cuprinzătoare de adevăruri indubitabile.
Pe lângă toate acestea, adevăruri ce au fost dosite, de mai marii vremilor, de stăpânitori vremelnici ori de cei mereu interesaţi în minimalizări şi maximalizări, ies din ceaţa timpului pentru a da contur deplinului înţeles. Limba unui popor a devenit de prea multe ori subiect de tratate ce s-au transformat, prin schimbări succesive, în exemple de ipocrizie şi mediocritate cultivată. Iar transformarea a fost dată de simple întrebări, întrebări de bun simţ: Limba unui neam, chiar divizat, cu o civilizaţie de mii de ani, poate fi brusc transformată în mai puţin de două secole, în condiţiile în care nu tot poporul a fost sub ocupaţia celor ce au adus o cultură cosmopolită pe alte pământuri? Oare faptul că aparent nu mai există nici o urmă a acelei civilizaţii este dovada pierderii limbii sau, cumva, limba celui venit spre cucerire este întocmai ca şi limba vorbită de cel cucerit?
Tracii, dacii, sunt cei ce au lăsat amprenta asupra acestui pământ. Şi că erau numeroşi, şi că aveau propria cultură o dovedesc mereu arheologii, dar o spunea şi Herodot. Dar, ca un paradox, tocmai cei pe pământul cărora a apărut întâia oară scrierea -mărturia fiind Tărtăria, cu mult înaintea Summer-ului- nu a lăsat nici o urmă scrisă pentru viitorime. Totuşi, există bunul simţ care ne obligă să mai punem o întrebare: cum se poate ca, în timp, o limbă să evolueze de la simplu la complex -limba română- când este valabilă legea simplificării, în toate limbile vorbite ale lumii. Iar această lege este vizibilă acum şi în limba română. Dar, limba latină era mai simplă decât limba română... Celelalte limbi care au derivat din limba latină, evoluând normal, se dovedesc a fi mai simple. Şi atunci... cine a fost primul, oul sau găina? Mai întâi s-a spus “aqua” sau “apa”? Iar “musca” nu a fost tot “musca”? Iar dacă totuşi “om” provine din “homo”, cum se face ca în limba sanscrită, în pronunţie, “aum” tot la fel se aude: “om”. Şi tot sanscrita are acelaşi cuvânt ca şi româna pentru apă: “apa”!...
Străjer la tot ceea ce înseamnă trecere, marcând absolut şi precis toate întâmplările, timpul devine şi duşman şi aliat. Relativitatea conturbatoare şi realitatea potrivnică face ca această percepţie să rămână doar o percepţie personalizată. De fapt întrebarea esenţială este doar una: “Cine este relativ, timpul sau omul cu şi prin comportamentul său?”. Transpusă în planul real al vieţii, nu ar trebui ocolită întrebarea adiacentă: “Prin propria voinţă, nu suntem noi cei care, nonşalant şi obsesiv, comprimăm sau dilatăm această dimensiune existenţială?”
A lua istoria la scărmănat e firesc şi necesar. E un exerciţiu firesc înaintea examenului de calibrare a conştiinţei, raportând propriile fapte, cu propriile instrumente, la întregul ancestral. Definit ca un totum, acest sistem de referinţă este general valabil. Inviolabil, în condiţii normale, ar trebui să creeze condiţii egale pentru o lume a oamenilor principiali. Şi totul ar fi ideal dacă cel care ar trebui să fie fericit de tot ce i s-a dat, omul, nu ar veni să lovească în punctul vulnerabil, în zona lăsată la îndemâna sa, pentru necesara autodefinire, pentru necesara individualizare.
Raportarea realizărilor sau neîmplinirilor la un alt sistem de referinţă decât cel natural, al semenilor, aura de învingător este dorită chiar şi atunci când este nemeritată, chiar şi atunci când este contra firii şi raţionamentului corect. A fi mai puternic, a fi mai bogat, a fi mai deştept... nu se raportează la ceea ce e dat fiecăruia, ci raportând mereu la un celălalt, se concretizează în a domina, a stăpâni, a limita... pe oricare celălalt. Nefireşti, de cele mai multe ori, aceste dorinţe îl transformă pe om în ceea ce nu va recunoaşte niciodată: un “simplu animal cu pantofi”, chiar dacă e doar din simpla latură fizică sau din mult mai complexa latură spirituală. Omul astfel transformat, îşi doreşte totul nu ca o răsplată pentru faptele sale, pentru meritele sale, ci ca o firească avuţie ce trebuie să o aibă doar pentru că există. Iar pentru a nu fi doar o “cerere” rămasă fără răspuns, hoţia, crima cu mâinile murdare sau curate, devine elementul central al conştiinţei.
Şi chiar dacă referirea la istorie, la legende sau poveşti pare a fi departe de ideea de aici, totuşi nu se poate altfel explica de ce a existat Făt-Frumos şi Zmeul-Zmeilor, Caligula, Nero, Oedip, Meşterul Manole, Dinu Păturică ori sumedenia de dictatori, guru şi toţi parveniţii cu aere de stăpânitori absoluţi.
Complexă şi generalizantă, legenda lui Oedip cuprinde în ea tot ceea ce înseamnă acea necesară calibrare a consţiinţei şi, pe scurt, e necesar a fi amintită:
Oedip, fiul lui Laios, regele cetăţii Theba, şi al Iocastei. Un oracol i-a prezis lui Laios că va fi ucis de propriul său fiu, care se va căsători apoi cu Iocasta, astfel încât, la naşterea lui Oedip, Laios i l-a încredinţat unui slujitor poruncindu-i să-l abandoneze undeva cât mai departe. Oedip este găsit de nişte păstori corintieni care îl duc la curtea regelui Polybus, care îi devine tată până la vârsta bărbăţiei, când pleacă la Delphi să consulte oracolul. Pe drum, ajuns într-un loc strâmt, nişte călători ce veneau din partea opusă îi poruncesc să se dea la o parte să-i lase pe ei să treacă; el refuză şi are loc o luptă în cursul căreia omoară doi oameni. Unul dintre aceştia era Laios, propriul său tată, pe care Oedip nu-l cunoaşte. Astfel se împlineşte prima profeţie. După moartea lui Laios, rege al cetăţii Theba devine Creon. La Theba, Oedip acceptă provocarea Sfinxului. Acesta punea câte o întrebare tebanilor şi cum nu puteau răspunde îi ucidea. Atunci regele Creon făgăduieşte mâna Iocastei -şi coroana regală- aceluia care îi va scăpa de Sfinx. Oedip a avut de răspuns la următoarea întrebare: "Cine merge dimineaţa în patru picioare, la amiază în două şi seara în trei?". Oedip a ghicit că era vorba de om (copilărie – merge de-a buşilea, maturitate – merge în două picioare, la bătrâneţe - se sprijină în baston). Astfel Oedip obţine răsplata făgăduită: tronul cetăţii Theba şi mâna reginei Iocasta, (propria sa mamă), împlinindu-se astfel profeţia. Din căsătoria lor se nasc patru copii: Eteocle, Polynice, Antigona şi Ismene. Dar cetatea Theba e bântuită de o molimă cumplită căreia nimeni nu îi găseşte leacul. Supuşii mor unul după altul şi Oedip îl trimite pe Creon să întrebe oracolul care e motivul mâniei zeilor. Oracolul îi răspunde că trebuie răzbunată moartea regelui Laios şi Oedip porneşte cercetările pentru a găsi vinovatul. Se dovedeşte a fi el însuşi ucigaşul şi îngrozit de propria-i faptă precum şi de căsătoria incestuoasă cu Iocasta se pedepseşte: îşi scoate singur ochii şi porneşte, în straie de cerşetor, în pribegie, călăuzit de fiica sa Antigona. Este primit cu ospitalitate în Attica şi moare la Colonus.
De fapt legenda lui Oedip poate fi transpusă pe realitatea trăită acum de noi toţi, cu condiţii similare dar, de multe ori cu circumstanţe agravante. Căci se identifică destul de uşor gesturi contemporane: nerespect şi/sau pretenţii de superioritate, crima fără motiv (uciderea tatălui), acceptarea provocării pentru foloase materiale, acceptarea legăturii nefireşti. Şi e de ajuns o privire prin întâmplările zilelor de azi, pentru da sens comparaţiei. Complexe de tot felul, frustrări bazate pe incultură, prejudecăţi sau vicii, minciună şi ipocrizie, dorinţă de ascensiune fără merite, hoţie, avariţie şi o exagerată sexualitate, fac din societatea actuală o Thebă modernă în pragul molimei. Molima însă e tot mai aproape...
Căderea în toate aceste păcate este o alternativă, în sens negativ, pentru toţi. Incultura nu se identifică în nici un fel cu inteligenţa! Şi exemple de oameni inteligenţi ce ajung acolo unde nimeni nu se aştepta să ajungă, se găsesc din belşug, tot la fel cum oameni ce nu ar putea natural să se situeze decât în categoria pariei sau mai aproape pe regnul animal prin trăirile preponderent instinctuale, ajung să gestioneze destine. O întoarcere cu josul în sus, apăsătoare şi îngrijorătoare este mereu prezentă în tot ceea ce simţim în jur.
Dar, la fel de firesc, urmează acea calibrare, reaşezare a fiecăruia pe piedestalul cuvenit. Că se pun singuri, că sunt puşi, finalul este acelaşi... Şi tot realitatea ne arată că, atunci când conştiinţa explodează, doar nebunia mai salvează de la deznodământul final: ştreangul, aruncarea în gol sau în ape tulburi, accidentele stupide... sunt apanajele necesarei spălări a păcatelor, pentru cei care au reuşit să conserve un dram de demnitate. Pentru alţii rămâne doar calea lumii proprii în care doar visul este o realitate. Pribegesc minţindu-se că trăiesc, se cred uriaşi fără a realiza că au picioarele atât de mici încât toţi ceilalţi îi văd târându-se sau că noroiul mlaştinii sociale îi cuprinde, dizolvând acele picioare care, pe lângă faptul că sunt mici, sunt şi de lut, neputându-se salva...
Uneori stau şi mă întreb: cum se face că a apărut această ciudată inversare a realităţii? Cum se face că echilibrul ancestral s-a rupt? Cum s-a ajuns ca nucleele cele mai puternice al moralităţii sociale, satul şi familia au ajuns să fie poluate cu toate deşeurile... Şi mai stau uneori cu mine de vorbă, căutând să desfac nodul gordian al unei absurde involuţii culturale, aducerea în prim-plan a iraţionalului, a bunului-plac, a subculturii... Şi încerc să înţeleg motivaţia prostituţiei intelectuale a promotorilor acestor imposibile găselniţe...
Pe lângă toate cele ce se văd, mai direct, mai indirect, căile Domnului sunt ascunse privirilor şi întortocheate, ori făcute să fie aşa. Sub umbrela unor fapte înalt spirituale se ascunde josnicia, nimicnicia, frustrarea şi răutatea patologică. Realitatea este înlocuită de irealitate iar realismul este înlocuit de fantasme, iluzii, supra-autoaprecieri, iar sensurile vieţii se întorc prin manevre oculte. Se face apel la universul ştiinţific, alterat prin omisiune, pentru a se da încredere spre necunoaşterea unor fenomene. Fenomene pe care, cu înverşunare, însă cu totală motivaţie şi interes, deţinătorii bagajului de cunoştinţe spirituale, pun peceţi false. Şi aşa falsul devine adevăr, vechile rânduieli sunt uitate şi înlocuite de cele noi ce se vor vechi, impuse, la rândul lor de cei care sunt atât de catolici încât Papa poate fi considerat un mare reformator al catolicismului... Iar dacă nu există, se inventează...
Şi, mă trezesc tot mai confuz că totuşi nu reuşesc să înţeleg multe... Caut şi tot caut mereu răspunsuri, dar mereu ajung la întrebări. Şi iarăşi începe o altă căutare! Găsesc sau nu găsesc răspunsuri... însă mă biciuieşte o idee, o zicere celebră a lui Malraux, plină de tâlc şi destul de controversată, tocmai pentru că îşi dovedeşte veridicitatea şi realismul, “Secolul XXI va fi mistic, sau nu va fi deloc”. De ce acest secol să fie unul mistic, când el are toate premisele de a fi unul al superevoluţiei tehnice? Se va întâmpla ca tocmai evoluţia să deschidă o poarta spre ceea ce azi ne este prea puţin cunoscut, palpabil cu ceea ce deţinem ca instrumente de percepere a informaţiei? Se va fi dat ca o nouă realitate să apară în cele două ştiinţe ale vieţii, fizica şi biologia, aşa cum, de exemplu, în fizică au tot apărut în ultimii 300 de ani? Oare, nu se găseşte pe aici o cheie?
Poate că voi începe să o caut. Sper că nu voi căuta degeaba...
